Propria icoană
Îmi duc
trecutul în spate, și viitorul duc,
Cu o
mare adâncime pe alta o astup.
Din
ceruri persoanele spre bezne-adânci, buluc –
Spre
propria icoană chipul eu mi-l urc.
Sub
fruntea parcă blândă – și ură, și trădare,
Ce
fierbințeli suportă, ce buze s-o măsoare?...
Iar
alții liberi sunt, ca primă verdeață,
Deși
timpul stagnării mai stă pe a lor spinări,
Și
plânsul cel sălbatic, și unic dor de viață,
Lăsând
duhul în pace, năvală dă pe nări.
Se
pornesc îndurerații, îngenunchiați pe zări,
Ci bolta
se lărgește să tot încapă viii,
De când
n-ajunge pâine, n-ajung nici lumânări –
Dar cine
le-ar aprinde de ne luați copiii
Și-i
duceți ca să lupte, în loc ca să iubească...
Nu
pumnii, ci memoria lăsații să-și călească.
