Tu venit-ai să scrii!
(dedicată scriitoarei Renata Verejanu)
În miez de-aprinsă toamnă, flămândă a te naște,
Un pui rănit venit-ai, din lumile adânci,
Strângând cu brațul
fraged și ale sorții moaște
Mireasma durei pietre, zidită-n roi de stânci.
Salvatu-ți-ai poporul, secându-ți râul frunții,
Pe sumbre baricade, ce fostu-ți-au popas.
Și, dacă-n astă toamnă nu ți se-nchină munții,
E doar de-atât că-n fața-ți și norii s-au retras.
În răni dezmoștenite pe sfânta creastă-a limbii
Vărsat-ai limpezimea metaforei din gând.
În foc nestins de astre ți se închină iambii,
Pe câmpuri nefertile și secete-nvingând.
Când umbre mici de stufuri ploconul îți consacră,
Tu, pururi verde bradul, ești temelie-n zid.
Și tron ți-e limba țării și stăpânirea-ți sacră,
Când suplinit-ai vasul cu miru-ți stors din rid.
Cu greu, dar sfârtecat-ai aducerile-aminte,
Să poți, ca și ostașul căzut pe Maraton,
Să-ncui tristețea țării în ceață de morminte,
Când plânsu-i făr-pereche îți deveni canon.
Pe-același cer cu stele, tu – astru-n haina lunii,
Luci-vei nemurirea cu sufletu-ți matern
Și dăinui-vei veacuri, ca neam de vechi gorunii,
Ce-au plăsmuit nădejde în trunchiul lor etern.
Smeri-vei pe-nsetații și prinșii în sclavii.
Și, dacă hărăzit e să nu devii mireasă
A Cerului, de-atât e, că mai ai mult să scrii!
