După marea sărbătoaro de la 1 marrtie 2024, când peste o sută de elevi din capitala moldavă au venit la Cenaclul „Grai Matern” de la Biblioteca „Transilvania” să-i aducă fiecare câte un mărțișor poetului drag, într-un buchet magic de cântece și un recital impunător din poeziile poetei Renata Verejanu, acest „scurt eseu despre Renata Verejanu” de acum câțiva ani, se potrivește de minune.Renata Verejanu este o poetă a Magiei
(Magia soarelui din
fântână sau despre Magia Speranţei)
Renata Verejanu
este o poetă a Magiei. Renata Verejanu este o poetă a Speranţei. Lumile ei
poetice te cuprind pe negândite. Te prind în vârtejul metaforei. Îţi schimbă
până şi numele, respiraţia, gândurile. Renata Verejanu are o forţă metaforică
rară. Ea construieşte acolo unde alţii dezidesc. Ea ridică un fuior de lumină
acolo unde alţii cultivă penumbra. Ea se încăpăţânează. Ea luptă. Ea spune. Ea
strigă. Metafora ei este ecou. Ecourile pe care le reverberează Renata Verejanu
în lumea largă au forţă. Trec prin ferestrele închise. Deschid casele ferecate.
Casele gândurilor ferecate.
Renata Verejanu spune, deschis, răspicat, cu iubire, cu fervoare. Ritmul ei
poetic devine maiestuos de multe ori. Fanfarele ei trec pe strada mare vălurând
cu alămurile lor regimul diurn, regimul nocturn, inima. Inima păstrează un loc
central în poezia iubită de Renata Verejanu. Inima ei pulsează. Inima ei
transmite lumii întregi mesajul ei de iubire. Inima ei spune tuturor adevărul.
Poate că adevărul ei doare. Poate că pe unii îi sperie. Poate că-i chiar
îngrozeşte pe unii. Ei şi? Renata Verejanu vorbeşte oamenilor despre frumuseţea
inimii. Renata Verejanu vorbeşte lumii întregi despre frumuseţea iubirii.
Renata Verejanu vorbeşte tuturor cu o voce curată, limpede, puternică. În
poematica ei, Renata Verejanu aruncă soarele în fântână pentru ca mai apoi,
sorbind apa, oamenii să cunoască Magia.
Renata
Verejanu vorbeşte prin metaforele ei acvatice despre Speranţă. Ea cultiva Magia
Speranţei pretutindeni pentru ca cei care trebăluiesc în penumbră să fie puşi
în lumină. Magia Speranţei ne prinde pe negândite în văluririle ei aducându-ne
mai aproape de adevăr. Renata Verejanu ştie că adevărul doare. Renata Verejanu
ştie că adevărul e incomod de multe ori. Renata Verejanu ştie că adevărul arde
răul. Renata Verejanu ştie că adevărul e antidot la nelume, la neiubire, la
nelumină. Dar ce e nelumea? Dar ce e neiubirea? Dar ce este nelumina? Magia
Speranţei face să ne clocotească sângele în vine. Magia Speranţei ne apără de
rău. Magia Speranţei pare să fie şansa noastră de a fiinţa înspre lumină. Acolo
ne duce Renata Verejanu, către lumină. Soarele pe care Renata Verejanu îl
aruncă în fântână e mai mult decât metaforă. E un semn. E un semn al unei
poematici de forţă. E un semn viguros. Pentru că Renata Verejanu nu umblă cu
jumătăţi de măsură. Pentru că Renata Verejanu nu face nici un fel de compromis.
Ea glăsuieşte în inima magiei. Ea spune în inima magiei. Ea luptă în inima
magiei.
Renata Verejanu este o luptătoare adevărată. Iar poezia ei este strigăt,
este dangăt de clopot, este larmă de iubire. Renata Verejanu aruncă soarele în
fântână semn că noi oamenii trebuie să avem curaj. Căci lipsirea de curaj ne
face nevolnici. Căci lipsirea de curaj ne trânteşte în genunchi. Şi atunci? Ce
ne-ar mai rămâne? Dar nu. Vom citi poezia aceasta îmbărbătându-ne. Vom inspira
această poezie. Iar această poezie va fi mereu inima noastră.
Renata Verejanu este o
poetă a Magiei.
Renata Verejanu este o
poetă a Speranţei.
Renata Verejanu este o
poetă a Inimii.
O poetă care ştie să
lupte pentru adevăr. O poetă adevărată, neînfricată care dă metaforei un suflu
nou, proaspăt, puternic, plin de speranţă.
Ovidiu Bufnilă,
scriitor,
România
Anotimp sufletesc
în memoria mamei Ana
Așa senină ploaie am
văzut o singură dată:
Ascunsă de copii,
plângea în sine mama…
Și zarea înalt aprinsă
de-atunci e înlăcrimată,
Și plânge uneori fără
să-și deie seama:
Ce anotimp domnește în
vorba omenească,
Și cum se simte spicul
în ochi-aprinși rodit?
Nereținându-și jalea,
fulgerul trimis e să
lovească
Cerul sufletesc de
nori răutăcioși acoperit.
Așa senină ploaie… dar
uite că nu trece,
Ci în dureri adânci
pâraiele-și revarsă,
Și îmi rănește graiul
dansul ei cel rece –
Și eu, copil naiv, o
tot adun în plasă,
Așa cum ochii mamei îi
tot adun în mine
Cu tot ce au văzut în
viața lor frumoasă, –
Dar ochii părintești,
în loc să mă aline,
Mă izgonesc în ploi,
să fiu mai sănătoasă.
din volumul
„Inventarierea simțurilor”, 1997
Niciunde
Şi mai zic,
că sunt mândră în
sufletul tânăr…
Altă bogăţie unde să
fie?
Cine-mi răspunde?
Niciunde…
Iertarea se ţine de
mine din copilărie
Şi cerul iubirii în
furtuni mă ascunde…
Și plouă prin mine:
Niciunde… Niciunde…
Sufletul tânăr ştie
s-alinte, în siguranţă
Şi gânduri frumoase,
senine, fecunde…
Îmi împrospătează
sângele
cu puţină speranţă…
În inima mamei e cald
ca niciunde…
Şi ce mândră am fost
în sufletul tânăr,
În prima mea
dimineață…
Unul, Soarele, ştie
tăcut a pătrude
Adâncul plin cu iubire
şi viaţă…
Cine-mi răspune?…
Niciunde…
Niciunde,
Rogu-te, de
dragostea-mi nu te ascunde
Nor sihastru,
politizat
De câte ori te-am
iubit –
Atâtea secole te-am
botezat
Sub privirile celor ce
nu li-i dat a iubi.
După ce îţi trăieşti
pe deplin adevărul
Nu ai unde ascunde
mirarea
Ce pârjoleşte zarea
sufletului tău
Din care frumos mă
inspir…
Cine mă aude?
Răspunde!
Bat clopotele
destinului meu:
Niciunde…
din volumul
„Înnobilarea acestei lumi”, 2021
Soarele din fântână
După ce se ia ultima
găleată de apă
Și ziua curge într-un
amurg aprins
Soarele din fântână
închide a sa pleoapă
Precum lumina sângelui
durerile și-a-nchis.
În această
singurătate modernă
Medicina nu-și dă
aportul :
Singură viață, Singură
moarte.
Singur –totul.
Cei ce merită să
pășească în mileniul viitor
Singuri și ei mai totdeauna
Poate că se nasc
târziu după ce mor
Pe unii îi naște
soarele, pe alții – luna.
Apoi, de la
naștere până la moarte
Unii răspândesc
lumină, alții – ceață grea.
Scrieți câteva rânduri
aici, mai departe
Până scot găleata din
speranța mea
din volumul
„Ofrndă omeniei”, 1980
