luni, 8 aprilie 2024

Renata Verejanu este o poetă a magiei

            După marea sărbătoaro de la 1 marrtie 2024, când peste o sută de elevi din capitala moldavă au venit la Cenaclul „Grai Matern” de la Biblioteca „Transilvania” să-i aducă fiecare câte un mărțișor poetului drag, într-un buchet magic de cântece și un recital impunător din poeziile poetei Renata Verejanu, acest „scurt eseu despre Renata Verejanu” de acum câțiva ani, se potrivește de minune.


Renata Verejanu este o poetă a Magiei

(Magia soarelui din fântână sau despre Magia Speranţei)

  Renata Verejanu este o poetă a Magiei. Renata Verejanu este o poetă a Speranţei. Lumile ei poetice te cuprind pe negândite. Te prind în vârtejul metaforei. Îţi schimbă până şi numele, respiraţia, gândurile. Renata Verejanu are o forţă metaforică rară. Ea construieşte acolo unde alţii dezidesc. Ea ridică un fuior de lumină acolo unde alţii cultivă penumbra. Ea se încăpăţânează. Ea luptă. Ea spune. Ea strigă. Metafora ei este ecou. Ecourile pe care le reverberează Renata Verejanu în lumea largă au forţă. Trec prin ferestrele închise. Deschid casele ferecate. Casele gândurilor ferecate.

            Renata Verejanu spune, deschis, răspicat, cu iubire, cu fervoare. Ritmul ei poetic devine maiestuos de multe ori. Fanfarele ei trec pe strada mare vălurând cu alămurile lor regimul diurn, regimul nocturn, inima. Inima păstrează un loc central în poezia iubită de Renata Verejanu. Inima ei pulsează. Inima ei transmite lumii întregi mesajul ei de iubire. Inima ei spune tuturor adevărul. Poate că adevărul ei doare. Poate că pe unii îi sperie. Poate că-i chiar îngrozeşte pe unii. Ei şi? Renata Verejanu vorbeşte oamenilor despre frumuseţea inimii. Renata Verejanu vorbeşte lumii întregi despre frumuseţea iubirii. Renata Verejanu vorbeşte tuturor cu o voce curată, limpede, puternică. În poematica ei, Renata Verejanu aruncă soarele în fântână pentru ca mai apoi, sorbind apa, oamenii să cunoască Magia.

            Renata Verejanu vorbeşte prin metaforele ei acvatice despre Speranţă. Ea cultiva Magia Speranţei pretutindeni pentru ca cei care trebăluiesc în penumbră să fie puşi în lumină. Magia Speranţei ne prinde pe negândite în văluririle ei aducându-ne mai aproape de adevăr. Renata Verejanu ştie că adevărul doare. Renata Verejanu ştie că adevărul e incomod de multe ori. Renata Verejanu ştie că adevărul arde răul. Renata Verejanu ştie că adevărul e antidot la nelume, la neiubire, la nelumină. Dar ce e nelumea? Dar ce e neiubirea? Dar ce este nelumina? Magia Speranţei face să ne clocotească sângele în vine. Magia Speranţei ne apără de rău. Magia Speranţei pare să fie şansa noastră de a fiinţa înspre lumină. Acolo ne duce Renata Verejanu, către lumină. Soarele pe care Renata Verejanu îl aruncă în fântână e mai mult decât metaforă. E un semn. E un semn al unei poematici de forţă. E un semn viguros. Pentru că Renata Verejanu nu umblă cu jumătăţi de măsură. Pentru că Renata Verejanu nu face nici un fel de compromis. Ea glăsuieşte în inima magiei. Ea spune în inima magiei. Ea luptă în inima magiei.

            Renata Verejanu este o luptătoare adevărată. Iar poezia ei este strigăt, este dangăt de clopot, este larmă de iubire. Renata Verejanu aruncă soarele în fântână semn că noi oamenii trebuie să avem curaj. Căci lipsirea de curaj ne face nevolnici. Căci lipsirea de curaj ne trânteşte în genunchi. Şi atunci? Ce ne-ar mai rămâne? Dar nu. Vom citi poezia aceasta îmbărbătându-ne. Vom inspira această poezie. Iar această poezie va fi mereu inima noastră.

Renata Verejanu este o poetă a Magiei.

Renata Verejanu este o poetă a Speranţei.

Renata Verejanu este o poetă a Inimii.

O poetă care ştie să lupte pentru adevăr. O poetă adevărată, neînfricată care dă metaforei un suflu nou, proaspăt, puternic, plin de speranţă.

Ovidiu Bufnilă,

scriitor,  România













Anotimp sufletesc

în memoria mamei Ana

Așa senină ploaie am văzut o singură dată:

Ascunsă de copii, plângea în sine mama…

Și zarea înalt aprinsă de-atunci e înlăcrimată,

Și plânge uneori fără să-și deie seama:

Ce anotimp domnește în vorba omenească,

Și cum se simte spicul în ochi-aprinși rodit?

Nereținându-și jalea,

fulgerul trimis e să lovească

Cerul sufletesc de nori răutăcioși acoperit.

Așa senină ploaie… dar uite că nu trece,

Ci în dureri adânci pâraiele-și revarsă,

Și îmi rănește graiul dansul ei cel rece –

Și eu, copil naiv, o tot adun în plasă,

Așa cum ochii mamei îi tot adun în mine

Cu tot ce au văzut în viața lor frumoasă, –

Dar ochii părintești, în loc să mă aline,

Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă.

din volumul „Inventarierea simțurilor”, 1997


Niciunde

Şi mai zic,

că sunt mândră în sufletul tânăr…

Altă bogăţie unde să fie?

Cine-mi răspunde?

Niciunde…

Iertarea se ţine de mine din copilărie

Şi cerul iubirii în furtuni mă ascunde…

Și plouă prin mine:

Niciunde… Niciunde…

Sufletul tânăr ştie s-alinte, în siguranţă

Şi gânduri frumoase, senine, fecunde…

Îmi împrospătează sângele

cu puţină speranţă…

În inima mamei e cald ca niciunde…

Şi ce mândră am fost în sufletul tânăr,

În prima mea dimineață…

Unul, Soarele, ştie tăcut a pătrude

Adâncul plin cu iubire şi viaţă…

Cine-mi răspune?…

Niciunde…

Niciunde,

Rogu-te, de dragostea-mi nu te ascunde

Nor sihastru, politizat

De câte ori te-am iubit –

Atâtea secole te-am botezat

Sub privirile celor ce nu li-i dat a iubi.

După ce îţi trăieşti pe deplin adevărul

Nu ai unde ascunde mirarea

Ce pârjoleşte zarea sufletului tău

Din care frumos mă inspir…

Cine mă aude?

Răspunde!

Bat clopotele destinului meu:

Niciunde…

din volumul „Înnobilarea acestei lumi”, 2021


Soarele din fântână

După ce se ia ultima găleată de apă

Și ziua curge într-un amurg aprins

Soarele din fântână închide a sa pleoapă

Precum lumina sângelui durerile și-a-nchis.

 În această singurătate modernă

Medicina nu-și dă aportul :

Singură viață, Singură moarte.

Singur –totul.

Cei ce merită să pășească în mileniul viitor

Singuri și ei mai totdeauna

Poate că se nasc târziu după ce mor

Pe unii îi naște soarele, pe alții – luna.

 Apoi, de la naștere până la moarte

Unii răspândesc lumină, alții – ceață grea.

Scrieți câteva rânduri aici, mai departe

Până scot găleata din speranța mea

din volumul  „Ofrndă omeniei”, 1980

Niciun comentariu: